Alte puncte de vedere, tot despre familia regală

Am citit meritoriul articol semnat de Maria Diana Popescu (Asistăm nepăsători la falsificarea istoriei noastre). În sfîrșit, un articol adevărat, obiectiv, pe fondul unei campanii deșănțate pro-monarhiste mincinoase desfășurate de TVR (minciuni pe banii noștri) și de Antena 3 (poate și de alte posturi pe care nu le prind eu).

În primul rînd, pentru a respecta o vorbă veche („de mortuis, nihil nisi bene”, adică „despre morți, nimic fără ceva de bine”), trebuie să îl laud pe regele Carol al II-lea pentru faptul că a fost un adevărat Mecena al artei și culturii românești. A sprijinit arta și cultura noastră prin fundația sa, a cărei finanțare provenea din șpăgile pe care le primea, sub formă de poturi cîștigate la poker, de la camarila formată în jurul său, căreia îi atribuia contracte cu statul. Ca să fim obiectivi, această camarilă nu era formată numai din oameni de afaceri evrei aduși la Palat de Elena Lupescu dar, de pildă, și dintr- un industriaș aromân, Nicolae Malaxa. Și cu asta, am încheiat cuvintele de laudă aduse lui Carol al II-lea. În rest, nu pot spune despre el decît că era afemeiat, corupt, criminal și trădător de țară.

Am avut doi regi prusaci care s-au pus în slujba României, după care au urmat alți doi, născuți pe pămînt românesc, dar care au trădat țara.

Este incontestabil faptul că în timpul lui Carol I a început modernizarea Principatelor Unite, iar apoi a României. Și sînt convins ca șeful statului a avut un mare merit în această modernizare. Nu pot însă să-i acord lui meritul Independenței – Independența a fost declarată de Parlament, după care a fost cucerită de armata română pe cîmpul de luptă. Regele a luat doar act de declarația Parlamentului (și, într-adevăr, a avut curajul să viziteze cîmpul de luptă). Dar nu pot nici să-l acuz de corupție în celebrul caz Strousberg.

Rădăcinile corupței pe acest pămînt sînt, după cum se spune, pierdute în negura timpului. Primul caz de corupție ajuns în fața judecătorilor români, a fost, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, cel al lui Cezar Librecht. În biografia lui Librecht, este trecută originea sa belgiană. Eu cred însă că era evreu belgian – pe de-o parte datorită faptului că singurul alt Librecht pe care l-am mai găsit a fost Akiwa Librecht, care la începutul secolului 20 a înființat la Ierusalim un partid evreiesc, iar pe de-altă parte datorită obiceiurilor sale. Profitînd de slăbiciunile domnitorului, Librecht i-a strecurat în pat femei (ca de pildă pe Maria Obrenovici, pe care o împărțeau frățește) și i se alătura la masa de joc. Aceste strînse legături i-au adus funcția de șef al telegrafului, funcție pe care a folosit-o pentru a citi telegramele oamenilor politici, pe care apoi îi șantaja. Arestat după abdicarea lui Cuza, banii lui au determinat ca jurații din Craiova să îl declare nevinovat – apoi, în frunte cu fanfara orașului, inculpatul, avocații lui și jurații s-au deplasat la restaurant, unde au petrecut pînă dimineața. Superba vilă a lui Librecht din București, de pe str. Dionisie Lupu, a devenit Casa Universitarilor.

Următorul mare scandal de corupție a fost afacerea Strousberg, legat de lucrările de căile ferate române. Nu pot să îl acuz de această imensă escrocherie, pusă la cale de evreul prusac Bethel Henry Strousberg (născut Baruch Hirsch Strousberg), pe regele Carol I, întrucît legea din 1868 prin care s-a aprobat construcția căii ferate (trecută și prin examinarea unei comisii), a fost adoptată de Parlament (vă miră? nu este și azi la fel?). Dacă este necesar, precizez că escrocheria s-a desfășurat prin bănci evreiești vieneze.

Nu pot să îl acuz pe Carol I nici de faptul că în timpul său armata română a tras în țăranii români care, crăpînd de foame, s-au răsculat – aceasta a fost o măsură luată de guvern. Trebuie menționat că armata română și jandarmii români au tras în poporul român sub toți cei 4 regi: în țăranii răsculați în anii 1888 și 1907, în greviștii tipografi în 1918, în greviștii mineri în 1929, iar în 1933 în greviștii petroliști (ianuarie) și ceferiști (februarie).

În ce îl privește pe regele Carol I am o nedumerire. Se știe că a venit în țară sărac – și atunci, cu ce bani a construit Peleșul? Dacă au fost alocații bugetare, atunci castelul nu poate fi proprietatea familiei regale, ci a statului român.

Următorul rege, Ferdinand, a fost și el un bun patriot român care, fiindcă așa s-a hotărît, a acceptat intrarea României în război împotriva țării sale natale. Sub Ferdinand au continuat reformele pozitive pentru țară, dar în același timp s-a accentuat trecerea banilor românilor în buzunarele bancherilor și afaceriștilor evrei. Este numit Ferdinand Întregitorul, dar pare o exagerare. În reîntregirea României, el nu a avut nici un merit – politicienii români, lași și slugi ale puterilor străine (ca și astăzi), au evitat orice acțiune. România Mare s-a creat în urma votului popular al românilor din teritoriile din afara granițelor de atunci ale țării.

A urmat prima nenorocire. În 1930, a urcat pe tron Carol al II-lea. M-am săturat cît am scris despre el, așa că rezum. În timpul lui, corupția a atins în România cote imaginabile pe vremea aceea, din ordinul lui au fost uciși cei mai buni români, din nepăsarea sau lașitatea lui România a pierdut o treime din suprafața țării, iar tot el, a ucis democrația.

Apoi, a venit a doua nenorocire. Fostul rege Mihai (numit, în mod greșit și aburd, regele Mihai – într-o republică, un fost rege rămîne fost rege, și nu rege). Nu-l critic pentru faptul că este gîngav și nici pentru coeficientul său redus de inteligență – acestea sînt ceva dat de Dumnezeu, și nu defecte voluntare. Îl critic însă pentru plezirismul său în timpuri grele, pentru trădare, pentru iresponsabilitate și pentru rapacitate.

Fostul rege Mihai a stat pe tron 10 ani, dar a condus țara o singură zi. A fost pe tron între 1927-1930, cînd țara a fost condusă de Consiliul de Coroană. A revenit pe tron după abdicarea nemernicului său tată, dar țara a devenit condusă de Ion Antonescu. A fost cu adevărat conducător pe 23 august 1944, cînd l-a arestat pe Mareșal. Și apoi, pînă la abdicare, a fost sluga rușilor (da, aici Traian Băsescu a avut dreptate!).

Mareșalul, om de onoare, a fost alături de Hitler pînă cînd a realizat că războiul este pierdut. Și atunci a inițiat tratativele cu rușii. Am citit că Frederic Nanu, emisarul lui Ion Antonescu, în urma discuțiilor purtate la Stockholm cu ambasadoarea sovietică Alexandra Kollontay, i-a trimis lui Ion Antonescu rezultatul negocierilor, dar un trădător, în loc să îi predea telegrama Mareșalului, i-a remis-o regelui. Cît timp această telegramă nu va fi făcută publică, nu vom putea sti adevărul – dar se pretinde că Ion Antonescu obținusese condiții mult mai avantajoase pentru țară decît cele acceptate de Mihai.

Mihai l-a arestat pe Mareșal și l-a predat rușilor. A determinat dezarmarea și luarea în captivitate a peste 100.000 de militari români (s-a avansat acestă cifră), dintre care mulți și-au lăsat oasele în lagărele din Siberia. Justiția bolșevică l-a condamnat la moarte în baza unor acuzații mincinoase pe Mareșal – regele a refuzat grațierea acestuia. Mareșalul a fost executat, România era sub cizma bolșevică, românii erau jefuiți sau uciși de glorioasa Armată Roșie. Regele era preocupat de sindrofii, de curse automobilistice sau de amanta lui, evreică grecoaică, despre care se spune că-i fusese instalată în așternuturi chiar de Ana Pauker. Avea relații de sînge cu Casa Regală Britanică – dar ori nu le-a folosit, ori nu dădea nimeni din familiile regale europene (învingătoare în război) nici un ban pe el.

Pe acest pămînt, mulți, foarte mulți domnitori, și-au dat viața pe cîmpul de luptă. Dacă Mihai ar fi fost cu adevărat regele României, și-ar fi riscat viața pentru a apăra interesele țării. Cînd conduci o țară, nu ai numai drepturi și privilegii, ci și obligații. Se pretinde că a cedat fiindcă a fost amenințat cu uciderea a 1.000 de studenți regaliști arestați – nu cred, dar chiar și așa, dacă ar fi salvat 1.000 de români, a lăsat sute de mii de români să moară în temnițe, în lagăre, la Canal. Se spune că a fost amenințat cu pistolul să abdice – dacă ar fi fost patriot, ar fi refuzat, dar se pare că și aceasta este o minciună. Am citit pe Internet (dar nici pe informațiile oferite de acesta nu se poate pune întotdeauna bază) că a acceptat abdicarea în schimbul unei rente lunare de 15.000 $ oferite de Stalin și a uneia de aceeași valoare oferite de Gheorghiu-Dej.

Din emoționanta biografie a fostului rege Mihai aflăm ce viață grea a dus acesta, lucrînd ca mecanic auto. Al dracului de bine cîștigă în occident mecanicii auto, dacă își pot pemite să-și cumpere un castel la Versoix, să plătească angajații curții regale și să suporte cheltuielile de studii la universitățile din Marea Britanie pentru 5 fiice!

Îmi pare rău că Valeriu Stoica a abrogat legea 18/1968. Merita să vedem cum a fost obținută averea retrocedată fostului rege Mihai!

Îi rog pe nostalgicii regaliști să se gîndească la următorul lucru. Reinstaurînd monarhia, putem pune tron un om de mare valoare. Dar ce te faci dacă, în linie dinastică, urmează pe tron un trădător corupt și criminal precum Carol al II-lea, ori un trădător inept precum Mihai?

Eu unul sînt împotriva monarhiei pentru simplul fapt că nu cred în faptul că din uterul unei regine se poate naște „Unsul Domnului”.

                                                                                        Dan Cristian IONESCU